Criza economica sau criza de nervi?

De cateva saptamani, urmaresc cu interes ziarele centrale care trateaza efectele actualei crize economice. Subiectul este interesant atat din punct de vedere personal, cat si profesional: incerc sa inteleg care vor fi efectele crizei asupra economiei romanesti, in general, si asupra pietei de munca, in special. Incerc sa-mi dau seama ce se intampla si ce va urma in viitorul apropiat.

Simpla lectura a articolelor, editorialelor si interviurilor din presa romaneasca in loc sa te lamureasca, mai mult te dezorienteaza. Exista un numar de opinii pertinente, calme, cerebrale, care incearca sa clarifice lucrurile si sa explice ca orice criza ofera indivizilor si oportunitati. Aceste opinii si luari de pozitii sunt reduse numeric. Exista, pe de alta parte, un numar mult mai mare de luari de pozitii din care nu poti sa intelegi decat un singur lucru: Apocalipsa e aici. Sunt nenumarate Casandre care ne spun ca sfarsitul e aici si sufera vizibil din cauza faptului ca nimeni nu le crede (oricum, exercitiul de PR a reusit, lumea a auzit de ei). Cu doar cateva saptamani in urma, unii dintre oamenii care astazi spun ca situatia e grava, afirmau ca Romania nu va fi afectata de criza.

Un guru al resurselor umane ne spune ca angajatii din firma sa au solicitat deja micsorarea salariilor. O fi ceea ce americanii numesc “wishful thinking” sau o fi adevarat? Daca e adevarat, angajatii respectivi ar trebui vanati rapid de concurenta. Ei sunt “o comoara la firma omului”. Aflam ca, brusc, Project Managerii care refuzau salarii de 3.000 EURO/luna, accepta acum 1.000 de EURO. Este foarte posibil ca aceste lucruri se vor intampla. Cu siguranta criza economica si somajul vor slabi presiunea pe salarii. De asemenea, angajatorii vor gasi mai usor oameni bine pregatiti pe piata muncii.

Sunt, insa, sceptic cu privire la adevarul acestor afirmatii in acest moment. Nicio economie, nicio societate nu functioneaza cu precizia unui ceas elevetian. Atat in cazul cresterii economice, cat si in cel al recesiunii, factorul timp are un rol crucial. Daca lucrurile ar evolua atat de rapid cum ni se spune, economia Romaniei s-ar fi evaporat deja. Astfel de afirmatii urmaresc doua lucruri: sa promoveze persoanele care le emit si sa genereze rapid un trend in piata sau, mai direct spus, sa speculeze o situatie.

Cred ca aceasta criza economica se pliaza perfect pe psihologia majoritatii romanilor. Ea serveste si ca pretext de legitimare a ceea ce am putea numi neputinta romaneasca atunci cand vorbim de lipsa unei viziuni pe termen mediu si lung, delasare si abandon. Este, mai curand, o criza de nervi. Am trecut de la extaz la agonie. Chiar daca uriasul, economia mondiala, a pornit-o la vale si nu se intrevad sanse reale de oprire, ci mai curand de accelerare in spirala caderii, sa speram ca ne vor tine nervii macar pana prin martie 2009, cand vor veni primavara si asociata ei, astenia. Dupa aceea…mai vedem.

Osificare interna vs. autism extern

Una dintre dilemele cu care sefii departamentelor de HR se confrunta e raportul dintre trainingurile realizate intern si cele externalizate. Cand e vorba de induction, de probleme tehnice sau care tin de particularitatile organizatiei, e destul de limpede ca se va alege solutia oamenilor de interior. Care cunosc bine mecanismele organizationale si care le pot impartasi iute si eficient cursantilor ponturi despre cum sa functioneze/actioneze cat mai bine. Odata ce trecem insa de acest nivel de baza, lucrurile se complica putin.

 

Ce sa alegi? Omul pe care l-am mai vazut de zeci de ori dand din maini si explicandu-mi pe acelasi ton cum stau lucrurile, unde sunt si unde trebuie sa ajung etc. etc. etc.? Sau cel care nu are nici cea mai mica idee despre organizatia mea, care spune lucruri frumoase si rupte de realitate pe care le ascult ca pe o poveste buna, ca fundal sonor intre masa de pranz si cofee break? Pe de o parte, avem impietrirea, osificarea, plictiseala celui pe care il stim cu totii atat de bine si care e clar ca nu mai poate veni cu multe noutati, pe de alta parte, strainul, intruziv, orgolios, care le stie pe toate dar care nu vorbeste despre mine si despre problemele mele. S-ar parea ca din aceasta dilema nu putem iesi.

 

Exista, totusi, cred eu, doua solutii. Prima ii vizeaza pe trainerii interni, care, daca ar fi deschisi si ar dori sa-si imbogateasca in permanenta portofoliul de cursuri si sa inoveze cate ceva in abordare & livrare ar putea fi o solutie ideala. E nevoie doar de dorinta unei permanente dezvoltari personale si de deschidere catre noutate. O a doua solutie sunt trainingurile externalizate cu un inalt grad de customizare. Acele cursuri care au in spate o analiza a nevoilor de training serioasa si profunda, acele cursuri care nu sunt facute doar pentru ca sefului i se pare ca „asta e problema”. Cursuri care imbina analiza rece si lucida a ochiului exterior si experimentat cu particularitatile fiecarei organizatii in parte. Ambele solutii se pot dovedi a fi eficiente cu conditia de a gasi oamenii potriviti, seriosi, implicati si fara prejudecati. Greu lucru!

Socoteala din targ

Nu putine sunt zicerile din popor nascute din frustrare. Capra vecinului, strugurii inacesibili si acri, ulciorul care nu merge de multe ori la apa, sunt doar cateva dintre exemplele cele mai limpezi. Cam asa si cu socoteala de acasa care nu se potriveste cu cea din targ. Si, ca tot omul care se intelepteste dupa ce s-a fript macar odata in viata, hai sa va spun si eu o mica istorie. Stati sa vedeti.

 

Se facea ca, intr-un moment insorit al anului, o companie oarecare de consultanta s-a hotarat sa organizeze un “event” de juma de zi. Unde? Undeva frumos, cu staif, intr-un loc in care eleganta desavarsita, serviciile ireprosabile, minunatiile tehnicii si ambianta placuta isi dau mana intr-un mod fericit.

 

Am sunat, am cazut de acord, am primit contractul, am semnat, dupa care, au aparut mici inconveniente, cu totul neinsemnate. Cum ar fi inchirierea proiectorului, de pilda. In sala respectiva nu se pomenea asa ceva (la ce-ar fi trebuit?). Costa. Mult. Foarte Mult. Nu-i bai, zicem noi, il avem pe al nostru, live & kickin’, ce mai. Numai ca… si asta costa. Credeti ca e de colea sa bagi un stecher intr-o priza si sa consumi electricitatea hotelului cateva ore bune? Nu. Ori instalatia de nocturna de pe Cotroceni, ori proiectorul nostru, tot pe-acolo. Nimic nu e pe gratis, folosirea device-urilor de tot felul cu atat mai putin. Deci, de buna voie si siliti de imprejurari a trebuit sa semnam anexe pentru videoproiectorul lor.

 

Odata ce am rezolvat problema “imaginii” am ajuns si la sunete. Cine ne-a pus sa includem clipuri in prezentare. Ptiu! Ceasul rau! Asta e, o facuram, cum ne descurcam. Pai sa aducem niscaiva boxe, e voie? Avem, sunt de lemn, rasuna bine, merge? Nu. Daca or fi cumva prea puternice si prin vibratiile membranei lor deterioreaza mobilierul? Nu se cade. E musai sa fie inchiriate si astea. De fapt, asta. Pentru ca “sistemul de sunet” pus la dispozitie de personalul amabil era compus dintr-una bucata boxa numai buna de starnit melancolii (amintirea vinilurilor din tinerete si a haraitului aferent, ehei, ce vremuri…).   

Lista poate continua firesc cu flipchart-ul (ce folos ar avea la o prezentare? Chiar nu pricep! Dar, daca e musai nevoie, aducem, numai ca mai costa un pic si el…). Sau poate cu aerul conditionat care se incapatana sa ne pastreze sangele rece in vine. Noroc cu el, cine stie altfel cat ne-am fi aprins la gandul socotelii de-acasa si a celei din targul hotelier.

Trainerii din UK - sfatuiti sa o rupa pe romaneste

Englezi care vin cu nasul pe sus, cred ca le stiu pe toate, vorbesc banalitati pe un ton afectat si dau impresia ca spun lucruri cu miez dupa o poleiala business. Va suna cunoscut?

 

Ei bine,  vremea aceea a apus de mult, si trainerii britanici isi dau seama ca nu isi mai pot permite sa vina la Bucuresti, la Sofia sau la Budapesta, cu nonsalanta si aerul superior de odinioara. Ca sa vedeti ca lucrurile chiar asa stau, cititi si va veti convinge (articolul mi-a fost semnalat de colaboratorul nostru, Gary Gorman, care deja imi cere o lista de expresii uzuale romanesti cu care sa surprinda la training-urile viitoare).

 

P.S. Atentie, daca apar efecte placute (de cresterea a respectului fata de neam, limba si business)… asta e!  

Goana dupa secretare

E greu, chiar foarte greu sa recrutezi astazi o secretara. E mai dificil decat pentru pozitii de middle si top management. E proba suprema a iscusintei in selectia de personal. Iata de ce.

Cum cauti… Networking, hmmm, nu se face! Head-hunting… nici atat! Ramanem asadar la clasicele anunturi pe clasicele site-uri e/best/my job(s), stiti voi. Se obtin sute de cv-uri… se aleg cateva zeci (lasand pe drum, cu nespusa durere in suflet, candidate care au ca hobby “muzica practicata de Nicolae Guta” sau care contribuie sarguincios la cresterea turnover-ului de personal), se invita 10, 15 persoane la interviu si vin… una sau doua. Greu, in asemenea conditii, sa faci liste scurte. In goana dupa secretare alternativele sunt un moft si singurul principiu sanatos si eficient ar fi ne-am vazut, ne-am placut, te-am angajat.

De unde insa dificultatea? Un posibil raspuns ar fi nepotrivirea asteptarilor angajatului si angajatorului fata de aceasta pozitie. Suna complicat. Tradus mai pe sleau, patronul cere prea multe, candidata se asteapta la si mai multe. Sincer vorbind, in cate cazuri un post de secretara e idealul suprem al carierei? Foarte rar. De cele mai multe ori un astfel de post e vazut doar ca o treapta de plecare in ascensiunea profesionala. Pe de alta parte insa, angajatorul vrea multe. O diploma decenta la o facultate la zi, limbi straine, organizare, macar o bruma de cunostinte de contabilitate, prezenta agreabila, minte iute. Cineva care ar implini cu succes toate aceste criterii in mod sigur tinteste mai sus. Sau nu va face secretariat multa vreme…

Goana reincepe. Iar si iar.